Istorisind viața și activitatea Mîntuitorului în lume, Sfîntul Evanghelist Luca ne relatează că Iisus străbătea hotarele Iudeii și ale Galileii, binevestind apropierea împărăției lui Dumnezeu, învățînd pe toți calea mîntuirii și a cunoașterii de Dumnezeu, tămăduind diferite suferințe și pretutindeni era așteptat și întîmpinat de fel de fel de bolnavi. Unii însetau după învățătura sa, alții după ajutorul Său dumnezeiesc și tuturora Domnul le aducea mîngîiere și alinare.

Pornind către orășelele din jurul lacului Ghenizaret, El vindecase pe leprosul din Copernaum, tămăduise pe sluga sutașului din același oraș și mergea să predice în orașul vecin, numit Nain, nume care înseamnă în limba aramaic㠄Prea frumosul“, datorită așezării sale minunate între munți, într-o perspectivă desăvîrșită, între coastele înalte și împădurite ale muntelui Zabulon.

Așa, cînd se apropia Domnul cu ucenicii Lui de poarta de intrare a cetății Nain, au întîlnit o procesiune funebră. Asemenea întîmplări sînt frecvente, căci viața este împletită cu moartea. Iată, însă, că procesiunea aceasta era deosebit de tragică: mortul era un tînăr, în floarea vieții, iar mama sa era văduvă. Două împrejurări deosebit de semnificative, care sfîșiau inimile celor ce însoțeau procesiunea funebră. Mîntuitorul n-a rămas indiferent la această tragică priveliște și n-a trecut pe lîngă ea, ci s-a oprit. Tînărul mai putea să trăiască; cea care-i dăduse viață se mai putea bucura de dragostea și ajutorul său . Mila cea nemăsurată a Domnului se revarsă asupra tînărului mort și asupra văduvei îndoliate, amîndoura dăruindu-le viață!

De cîte ori o conștiință creștină nu se întreabă: suferința sau moartea țin de condiția umană, sînt ele lucruri firești? Pentru că lumea, existența și viața, cum le privim și le cunoaștem, sînt atît de frumoase!

Potrivit Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, toate au fost făcute să fie și mai frumoase decît le observăm noi astăzi, ca frumusețea Ziditorului Însuși: fără pată, fără prihană, fără suferință și moarte. „Cît de minunate sînt lucrurile Tale, Doamne; toate cu înțelepciune le-ai făcut“, exclamă psalmistul.

Neascultarea primilor oameni a dus, însă, la o transformare a naturii umane,tributară păcatului, în rău. Starea primară de fericire deplină a omului, prin conlucrarea cu Dumnezeu, a devenit inaccesibilă. Păcatul a rupt acel echilibru din ființa omului, trupul s-a descătușat de sub conducerea spirituală a sufletului și s-a dezlănțuit cu toate patimile și pornirile sale pămîntești, ducînd la înăbușirea sufletului, la pierderea fericirii veșnice, încît pentru lumea veche, pînă la venirea Mîntuitorului, moartea era o plată firească și neschimbabilă.

Deși în urma căderii în păcat oamenii au pierdut dreptul la viață, la nemurire, totuși ei n-au fost părăsiți definitiv de Dumnezeu, care ,în virtutea iubirii sale nețărmurite, le-a făgăduit un Răscumpărător care să-i aducă din nou la starea de sfințenie și armonie cu Creatorul. Lumea veche, lumea dinaintea venirii Mîntuitorului Hristos, nu știa ce este iubirea adevărată.

Acum urmează adevăratul șoc: în mijlocul poporului evreu apare dintr-o dată Hristos, care spune că poate ierta păcatele, care face minuni și înviază din morți, care spune că a existat dintotdeauna și că va veni să judece lumea la sfîrșitul vremii.

El se pogoară din înălțimea slavei cerești și se face om, sub înfățișarea unui bun păstor și venind pe pămînt. Aici, din dragoste și milă față de omul căzut în păcat, a primit de bunăvoie să sufere: a însetat, a flămînzit, s-a ostenit, a fost batjocorit, hulit și bătut, prigonit și răstignit pe Cruce, în rînd cu tîlharii și făcătorii de rele, dîndu-și viața jertfă de răscumpărare pentru mîntuirea sufletelor pierdute. „Căci Fiul Omului a venit să caute și să mîntuiască pe cel pierdut.“ (Luca 19, 10)

El vrea să ne ajute și nu numai ne compătimește, cum facem noi unii cu alții. „Nu mai plînge!“, îi spune Iisus mamei văduve, iar tînărului: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!“

Dragostea adevărată preface sentimentul în faptă de ajutorare - un părinte care-și vede copilul amenințat nu plînge numai, ci este gata să înfrunte orice primejdie pentru a-l scăpa. Întreaga lucrare de mîntuire a Domnului Iisus Hristos, care este cuprinsă în învățăturile și minunile Sale (adică tămăduirile și învierile din morți, precum și jertfa de pe Sfînta Cruce) se întemeiază pe marea milostivire și iubire de oameni a lui Dumnezeu. „Căci așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“. (Ioan 3, 16). Cînd ai înțeles lucrul acesta, îți dai seama că ceea ce a făcut Hristos a fost pur și simplu cel mai șocant lucru întîmplat vreodată, conștientizezi cît de mult Îi datorezi și te înfiori. În contradicție cu aceasta, unii necredincioși spun că dacă Iisus a fost și Dumnezeu și om în același timp, suferințele și moartea Lui își pierd orice valoare în ochii lor „deoarece trebuie să fi fost foarte ușor pentru El, fiind Dumnezeu“. Împotriva unei astfel de obiecții, ar trebui să răspundem luînd în calcul următorul exemplu: dacă eu sînt pe punctul de a mă îneca într-un rîu vijelios și un om stă pe mal și vrea să îmi întindă mîna și să îmi salveze viața, oare ar trebui să-i strig: Nu, nu e drept! Tu ai un avantaj! Tu ții un picior pe mal?!

Adică, atunci cînd ai nevoie de ajutor, la ce te vei uita dacă nu la ceea ce este mai tare decît tine însuți?

Mila și ajutorul Mîntuitorului le simțim în viață numai dacă sîntem strîns uniți cu învățăturile și exemplul dat de El, încît să putem declara ca și Sfîntul Apostol Pavel: „Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine“ (Gal. 2,20) Pentru a ajunge, însă, la o viață trăită în Hristos avem nevoie de multă smerenie, umilință în primul rînd.

Care este groapa în care a căzut omul? El a încercat să trăiască independent, cum de altfel încercăm și noi astăzi, să se comporte ca și cum și-ar fi singur stăpîn. Cu alte cuvinte, omul căzut nu este doar o creatură imperfectă care are nevoie de îmbunătățiri; el este un rebel care trebuie să depună armele. Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, înțelegerea faptului că ai fost pe un drum greșit și faptul de a fi gata să începi o viață nouă, aceasta este singura cale de ieșire din groapă. Și acest proces de deplasare cu toată viteza înapoi este pocăința!

Umilința aceasta nu este nicidecum un lucru amuzant. Înseamnă să te dezveți de toată înfumurarea și încăpățînarea celui cu care noi oamenii am fost învățați de mii de ani, pentru a-l primi pe Hristos în tine.

După înălțarea Sa la cer, Mîntuitorul a încredințat misiunea sfîntă a venirii Sale în lume, Bisericii, pe care El a întemeiat-o și a răscumpărat-o cu scump sîngele Său, rămînînd pururea nelipsit din mijlocul ei și veghind la desfășurarea activității ei și la sporirea duhovnicească a credincioșilor. Aici, în biserică, credincioșii se unesc cu Hristos luînd parte la săvîrșirea Sfintei Liturghii și împărtășindu-se în Sfîntul Trup și Sînge al Domnului, spre iertarea păcatelor și viața de veci. În fața Altarului se înfățișează tinerii care doresc să primească binecuvîntarea Bisericii, spre a întemeia un nou cămin creștinesc. Aici se adună creștinii în vreme de necaz și întristare pentru mîngîiere și îmbărbătare. Biserica lui Hristos este izvorul evlaviei creștine, în care se cultivă dragostea de Dumnezeu și aproapele; este școală a sufletului și a inimii - celui mîndru, ea îi recomandă smerenie - celui lacom - cumpătare, celui ce rîvnește la bunurile altuia calea prin muncă cinstită.

Fiecare din noi înaintează cu fiecare clipă ce trece spre bine sau spre rău, dar diferența e imensă - oamenii buni cunosc atît binele cît și răul, cei răi nu cunosc nici binele și nici răul, pentru că acestea sînt, de fapt, lucruri foarte firești - înțelegi somnul atunci cînd ești treaz, nu cînd dormi; poți înțelege natura beției atunci cînd ești treaz, nu cînd ești beat.

Fiecare dintre noi este fiu unic și iubit al maicii noastre Biserica, care îi jelește pe fiecare dintre cei care cad sub tirania diferitelor patimi, tot atît de dureros ca văduva din cetatea Nain.

Domnul Hristos ne așteaptă să facem binele, să renaștem sufletește spre a moșteni viața veșnică. El ne spune că împarte cu noi toate greutățile vieții noastre duhovnicești, ca înjugat la jugul ei.

Domnul Iisus Hristos bate neîncetat la ușa inimii noastre și ne poruncește să ne eliberăm de greutatea păcatelor (Apoc. 3, 20). „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“.

Numai astfel, urmînd învățăturilor Mîntuitorului, putem birui și moșteni împărăția veșnică (Fac. 4,7). „Cînd faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te tîrască, dar tu biruiește-l!“

----TOP----
back