Căldura din autobuz era înăbușitoare. Cu fețele ridicate, călătorii căutau să prindă o boare de răcoare închipuită din direcția geamurilor deschise și protestau vehement atunci cînd cineva, din motive de sănătate, căuta să închidă una din ferestre. Cei care ocupaseră un loc se bucuraseră la început, dar acum bucuria le era amară și ar fi schimbat cu bucurie locul cu cei care, în picioare pe intervalul dintre scaune, primeau în plină față curentul binefăcător ce pătrundea prin trapa ridicată. În scurt timp, hainele prinseră a fi lipite de corp de sudoarea ce curgea în rîuri, pe sub ele, și oamenii, spre a se răcori, prinseră a folosi tot ce se putea flutura, doar-doar s-ar răcori. Și, pentru că această zăpușeală nu era de ajuns bieților călători, cîte un val de praf amestecat cu fum pătrundea în autobuz, făcînd aerul mai greu de respirat și adăugînd o tentă gri fețelor nădușite.

Nu a fost nevoie de mult timp pînă cînd oamenii și-au dat seama de adevărul suprem al acelui timp și spațiu: cît mai puțină mișcare! Mișcarea este criminală, este cumplită, pentru că sporește semnificativ cantitatea de transpirație, așa că toți s-au resemnat în nemișcare, aruncînd însă priviri cumplite celui pe care îl considerau inamicul public numărul 1: șoferul. El era vinovat pentru că nu se mergea mai repede spre a fi curent și tot el purta vina noxelor ce îi sufocau, pentru viteza prea mare și pentru motorul prost reglat; gropile erau întotdeauna alese cu grijă de el, ducînd autobuzul în cele mai mari, numai așa, ca să demonstreze oamenilor că îi consideră un fel de bagaje care nu merită prea multă atenție. Dar cînd punea frînă? Atunci se țineau cu toții în disperare, de spătarele canapelelor, rostind în barbă sudalme înăbușite, în care strămoși se amestecau de-a valma cu valul uman ce se unduia pînă spre scaunul șoferului.

Intre cei prezenți, se afla o figură aparte, ce părea a nu participa în vreun fel la suferințele colectivei: era vechea noastră cunoștință, Părintele Ioan. Fusese înștiințat de dimineață că ar fi nevoie, într-una din acele zile, de el, la Episcopie. Atunci cînd va putea. Ar fi fost ușor, pentru un altul, să găsească un motiv oarecare și să amîne drumul, pentru o zi mai puțin călduroasă, dar el știa una, la care nu ar fi renunțat în ruptul capului: ascultarea de ierarh. Știa că preotul în parohie nu este altceva decît o prelungire a episcopului și că doar prin episcop și prin ascultarea de acesta, este el ceea ce este . Dacă episcopul este dator să fie în comuniune canonică, dogmatică și de cult cu ceilalți episcopi, el, ca simplu preot, nu trebuia să respecte aceeași comuniune cu episcopul său? Și, această comuniune, cum o putea avea el, ca mai mic în hirotonie, decît prin ascultare? Din cauza aceasta, nu era prea bine văzut de către unii preoți „prospeței“ mai recalcitranți, care trăiau cu impresia că, odată ajunși la parohie, sînt cineva. Deseori le spunea părintele că greșesc gîndind așa și le demonstra, arătîndu-le Sfîntul Antimis, cine este Cel care îi coordonează; le aducea aminte din Scriptură că Apostolii erau cei care puneau preoți prin cetăți și că urmașii acestora sînt episcopii, care, urmînd același tipar, rînduiesc preoți în parohii și că nu poți urma în parohie alta decît îți spune episcopul. Le-a explicat, nu o dată, că episcopul reprezintă pe Hristos în Eparhie, dar ei se mulțumeau să zîmbească superior și să schimbe, strategic, vorba. Părintele ofta, văzînd că nu înțelegeau, sărmanii, că, nesocotindu-și episcopul, se fac a fi niște furători de Har, Har folosit și lucrător în ei, prin hirotonie, dar de care, nefăcîndu-se vrednici, prin neascultare, vor da seama în fața lui Hristos.

Părintele stătea liniștit pe un scaun, în partea din spate a autobuzului; refuzase invitația politicoasă a șoferului de a sta lîngă el, ce ar fi gîndit oamenii? Părea a nu fi afectat de zăpușeala grea din mijlocul de transport și trata cu regală nepăsare motorul care icnea, doar la un metru sub el, gata să-și dea duhul, la fiecare schimbare de viteză.

Cucernicul nostru călător cunoștea pe aproape toți călătorii din autobuz, cu excepția a doi, pe care nu îi mai văzuse pînă atunci; aceștia urcaseră în ultima clipă și, fără a saluta pe cineva sau a cere scuze celor pe care îi împingeau, și-au făcut loc tocmai la jumătatea autobuzului, după care au rămas liniștiți. Erau între două vîrste, unul înalt și slab, celălalt bondoc și cu părul lins. Se pare că nu prea călătoreau des cu autobuzul, fiindcă, pe asemenea căldură nici un călău nu ar fi îmbrăcat cămăși albe, ca ei. Se vedea bine că și ei regretau această alegere, după privirile nedumerite aruncate asupra lor, neînțelegînd cum de au putut deveni gri și învîrstate în mai puțin de un minut. In scurt timp, nimeni nu mai dădu vreo atenție celor doi străini, în afara preotului, căruia un simț necunoscut lui pînă atunci, îi crease o stare specială de alertă. Nepăsător în aparență, preotului nu îi scăpa nimic din ceea ce făceau cei doi. Îi văzu aruncînd priviri furișate în jur, făcîndu-și semne doar de ei înțelese; le văzu încordarea cu care urmăreau discuțiile și gesturile celor din jur, căutînd să nu scape ceva. Întreaga lor atitudine arăta că pregătesc ceva, dar nu își putea da seama ce anume.

- Măi Vasile, închină-te și tu, n-ai văzut troița?

- Doamne-ajută!, spuse Vasile, făcîndu-și o cruce largă, apoi continuă:

-Da' ce Mărie, trebuie să mă închin la fiece cruce? N-am văzut-o, n-am văzut-o, ce, se supără Dumnezeu pentru asta? S-o supăra dacă aș înjura sau aș face altele, dar așa...

Preotul zîmbi în sinea lui, fără a spune ceva. Nici nu avea ce, deoarece îl cunoștea bine pe Moș Vasile și știa metoda lui, de a sfătui indirect pe cei tineri asupra a ceea ce este bine sau rău de făcut Știa că astfel a vrut să mustre pe băiatul lui Grigore din capul satului, elev la o profesională, care vorbise cam urît la scara autobuzului, unui coleg care îl însoțise. Oricum, plănuise ca să roage pe băiat să îl ajute să ducă bagajele pînă acasă, pentru ca, pe drum, să poată vorbi pe îndelete cu el și să îi arate că forța unui bărbat nu stă în folosirea cuvintelor urîte, copiate de la oameni fără cultură sau bun simț, ci dimpotrivă, în refuzul a tot ceea ce este necuviincios. Urma să îi arate că puternic și liber este doar acela care se opune răului, oricum ar fi acela, și că cel care practică păcatul, chiar și numai cu vorba, este, de fapt, sclav, este rob... rob al păcatului și al diavolului care coordonează păcatul respectiv, fiindcă fiecare păcat are diavolul său.

- Domnule Vasile, nu trebuie să vă închinați la fiecare cruce, ba, mai mult, nu trebuie să vă închinați deloc, deoarece Dumnezeu nu vrea o astfel de închinare de la noi. Și, în plus, nu știți că ceea ce numiți voi cruce este un instrument de ocară, fiindcă pe ea a murit Domnul?

Moșul îi aruncă o privire piezișe, apoi exclamă:

Cei doi avură un moment de blocaj, după care răspunseră:

- Vai de noi, cum să nu fim creștini? Creștini sîntem, credem în Isus, Care Și-a vărsat sîngele pentru noi... și ne-a mîntuit.

- Păi, dacă sînteți creștini, spuse moșul, ia închinați-vă acum, cu mine; tocmai bine s-a brodit, uitați colo o Sfîntă Cruce.

Nimeni din autobuz nu mai vorbea, toți urmăreau să vadă ce va mai fi; parcă nici motorul nu mai făcea atîta gălăgie și gropile se umpluseră cu puf, spre a atenua hurducăturile vehiculului aflat în folosință încă din timpul vechiului regim.

- La ce să ne închinăm? La un chip cioplit???!!!

Cei din autobuz avură un moment de stupoare, după care se apropiară brusc de cei doi, cu vădită intenție de a le încerca trăinicia gulerelor. Spre norocul lor, Moș Vasile era atent și o ridicare din sprîncene blocă orice inițiativă; de fapt, cei doi nu știuseră cît de aproape fuseseră de chelfăneală, fiindcă erau ocupați cu răsfoitul unei cărți cu copertă neagră. Ridicară apoi ochii:

- Vedeți ce scrie aici? „Cuvîntul Crucii este nebunie pentru cei ce pier“, după care dădură să închidă cartea.

Te pui însă cu Moș Vasile? Cum de n-au știut aceia că, după vizita celor doi adventiști, părintele pornise un ciclu de predici, în care demascase toate metodele folosite de sectanți și că pregătise mai multe echipe, care să poată discuta cu aceștia, spre a-i combate, apărînd astfel credința străbună? Cum de nu știuseră că au provocat la vorbă pe cel mai înfocat apărător al credinței ortodoxe din satul-cap-de-linie? Avea acum părintele, cea mai bună ocazie de a verifica rezultatele muncii sale.

- Ia dați încoace la moșul, spuse el, ce carte este aceasta?

- Mda...și ce spuneați, cuvîntul Crucii este nebunie?

- Da!, spuseră ei cu hotărîre. Mai mult, nu trebuie nici să ne închinăm, nici să o cinstim și nici să o păstrăm.

- Ca să vezi!, ricană moșul, dar de ce nu citiți, drăguților și mai departe? Ia uitați aici cum se continuă textul: „iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este Cuvîntul lui Dumnezeu și puterea“. Deci, nebunie pentru cei ce pier, mîntuire pentru cei ce o respectă; mîntuire pentru noi și pierzare pentru voi, rătăciților. Dar, tare mă tem eu că voi, după ce că sînteți rătăciți și respingeți mîntuirea, mai sînteți și cu două fețe.

Cei doi săriră ca arși:

- Nu-i adevărat, noi ceea ce spunem, aceea și facem!

- Nu mai spuneți! - făcu moșul batjocoritor, îmi spuneți și mie cum se numește semnul acesta auriu de pe coperta cărții voastre?

- Este semnul crucii, spuseră cei doi.

- Cruce? Păi adineauri spuneați că nu trebuie să o respectăm, că nu trebuie să o păstrăm. Dacă nouă ne spuneți așa, voi de ce o păstrați, aud? Vedeți că una spuneți și alta faceți? Spuneți, măi, este bună Crucea, sau nu?

- Stai, domnule, dar noi am pus semnul acela așa, că ne place! Putea fi și altceva.

- Ia te uită! Vouă poate să vă placă, dar nouă nu!

Cei doi făceau fețe-fețe, dar moșul nu îi slăbea deloc.

- Dacă voi puteți desena pe Biblie ce vă place, înseamnă că și eu pot așeza acolo ce vreau. Apoi, cu glas tainic, rosti: Mie îmi place Maria Ciobanu și am acasă o poză de-a ei, abia aștept să ajung, ca să o lipesc pe coperta Bibliei mele, ce ziceți?

- Ești nebun moșule, cum să lipești acolo poza unei cîntărețe, Biblia este cuvîntul lui Dumnezeu și este carte sfîntă!

Un zîmbet larg se lărgi pe toată fața unchiașului:

- Drăguții moșului drăguți, scumpi și dulci! Asta vroia să audă moșul de la voi, că Biblia este o carte sfîntă și, ca atare, trebuie respectată. Dacă îi alăturăm lucruri, imagini sau simboluri nesfinte, înseamnă că o profanăm, nu? Înseamnă că și voi, dacă desenați Crucea pe coperta ei, sînteți de acord că acel semn nu o întinează, deoarece este și el sfînt! Brava, taică!, mai făcu moșneagul, în rîsetele celor din jur.

Cei doi tușiră încurcați, rugînd pe Dumnezeu să facă ce o ști pentru a-i scoate din situația aceasta cumplită: pană de cauciuc, explozia motorului sau chiar cutremur de pămînt, dar Dumnezeu Se dovedi insensibil față de teroarea resimțită de ei.

Milos, Moș Vasile îi lăsă pe cei doi să respire puțin, apoi reluă cu bruschețe:

- Măi, ce puneți voi la căpătîiul morților voștri? Nu care cumva să mințiți, că eu știu!

- Păi... punem și noi cîte un semn, spuseră cei doi, care simțeau unde bătea interlocutorul lor.

- Da? Și cum se numește acel semn? insistă moșneagul

- Nu știm, răspunseră ei.

Moșul păru să devină tot mai înalt atunci cînd tună:

- Spuneți, măi, puneți Cruce sau nu?

- Lămuriți-ne atunci și pe noi, de ce puneți acest semn, dacă este instrument de ocară și nebunie pentru cei ce cred? Trebuie să înțelegem că voi nu credeți și că sînteți niște prefăcuți?

Cei doi izbucniră, furioși:

- Da ia mai lasă-ne în pace, moșule, cine te crezi, te-i crede popă?

Bătrînelul zîmbi împăciuitor și se apără, ca și cum ar fi dezvăluit o mare taină:

- Nu, nu, nu... nu mă cred popă... cum aș putea... dar este și popa în spate, abia așteaptă să-l întrebați și pe el ceva. Dar, vă dau un sfat: ca să nu supărați lumea de aici, nu îi spuneți popă, ci preot sau părinte, fiindcă așa este frumos.

Toate ca toate, dar numai la asta nu se așteptaseră ei; priviră în spate și văzură, într-adevăr, un preot, care, cu un zîmbet abia perceput, îi studia atent... Nu își puteau ierta, cum de nu îl văzuseră? Ar fi stat liniștiți și ar fi coborît la prima oprire a autobuzului, nu ar mai fi mers pînă la ultima stație, care era acum atît de departe... Cei de la adunare, care îi trimiseseră, le povestiseră ce pățiseră cu preotul, alți doi, care fuseseră în sat pentru propagandă și care fuseseră făcuți de batjocură de acela și, închipuie-ți, de o fetiță, cerîndu-le hotărît ca nu cumva să dea ochii cu el. Sarcina lor era aceea de a merge prin sat, de a strecura una sau două vorbe de rău la adresa preoților; aveau de povestit un caz, ticluit de pastorii lor, în care un preot se lăcomea la banii enoriașilor săi, dar în urma unei discuții purtate cu un adventist obișnuit și-a dat seama cît de păcătos este, s-a mărturisit plîngînd înaintea sătenilor și cu toții au trecut la adventiști. Această scorneală le-ar fi dat posibilitatea de a cunoaște mai bine pulsul satului și, mai ales, de a face o nouă vizită, căci data viitoare le vor spune sătenilor unde anume s-a întîmplat acest caz, deoarece acum nu își aduc aminte. Dar acum, praful s-a ales de tot! Adio evidențiere în fața adunării, adio laude și, mai ales, adio recompensei materiale pe care o așteptau de la ai lor. Și totul, din cauză că nu s-au uitat bine în autobuz. Și măcar de ar fi fost doar acestea, dar era alta, care le întrecea pe toate: erau între ortodocși, în autobuzul lor și, ce era mai rău, cu preotul lor. Ar fi făcut ei ce ar fi făcut cu sătenii, chiar dacă moșul acela clonțos îi cam încurca, dar față în față cu preotul, despre care știau că este bine pregătit și stimat de toată lumea, simțeau că se topesc. Priviră cu jind la păsărelele care zburau nestingherite pe afară, dorind să schimbe locul cu ele, clipiră apăsat, ca într-un ritual magic, doar de ei știut, dar locul lor rămase același.

Toată lumea știe, o nenorocire nu vine niciodată singură; au avut și ei acum ocazia să înțeleagă aceasta: în acele clipe, cînd ar fi dorit ca autobuzul să aibă o viteză supersonică, spre a ajunge la capătul traseului și să întoarcă mai repede, auziră ca într-un coșmar, pe șofer:

- Voi trage pe dreapta cîteva minute, fiindcă s-a cam încălzit motorul și, pe deasupra, văd că ați vrea să stați de vorbă liniștiți, după care autobuzul se opri scrîșnindu-și frînele, sub un nuc uriaș.

Lumea începu să coboare și, în cîteva clipe, adventiștii se văzură cuprinși într-un cerc viu, care se deschise spre a lăsa liberă cale preotului, care apăru în fața lor, impunător în haina sa preoțească. Cei doi plecară pleoapele, spre a ascunde flăcările de ură ce le țîșneau din ochi și care, dacă ar fi avut putere, ar fi spulberat pe cel din fața lor. Își făcu și Moș Vasile loc printre oameni, urmat de doi ochișori albaștri, albaștri și neastîmpărați, ce se ițeau de sub o claie de păr de culoarea grîului copt, cu care am mai făcut cunoștință. (va urma)